Căutare

Biblioteca Cronopedia

~ club de scriere literar-artistică ~

luna

Ianuarie 2017

Treizeci al lui ianuarie

e-Bibliotheca septentrionalis

(Moartea e o despărţire)

constantin-mindruta

de Constantin MÎNDRUŢĂ

Cu moartea mă despart de mine
Şi tu rămâi la nesfârşit
Iubita celui ce-a iubit
Şi-a deraiat, nu mai sunt şine.

Iubito, dacă îţi convine
Că dorul ţi l-am ispăşit,
Cu moartea mă despart de mine
Şi tu rămâi la nesfârşit.

Vezi articol original 30 de cuvinte mai mult

Anunțuri

Constantin Enianu – Ani şi artă II

Constantin Enianu – Ani şi artă II

1603

Continuăm periplul analitic prin lumea artei şi culturii, oprindu-ne la anul 1603. În acest an a murit regina Angliei Elisabetei I şi Mehmed al III-lea, sultanul Imperiului Otoman. Vom relata despre Europa, în pragul dintre epoca medievală şi cea modernă, dintre Renaştere şi Iluminism. Vom povesti despre artişti şi protectorii lor, despre prinţi, regine şi împăraţi, în această epocă, în care arhitecţii, pictorii şi muzicienii îşi slujesc stăpânii. Însă în acest an 1603 o parte dintre aceştia vor să caute altceva. Ei se gândesc mai puţin la prinţi, şi mai mult la publicul larg.

● În anul 1603 două mari naţiuni îşi schimbă conducătorul: în Japonia începe epoca shogunatului Tokugawa, iar la Londra Iacob I Stuart, vărul Elisabetei I, devine regele Angliei. Se continuă ca arta acestor culturi să fie dominată de putere şi autoritate, artiştii neavând nicio influenţă. Monteverdi şi Caravaggio lucrează pentru oricine îi plăteşte sau, în mod frecvent, pentru cine nu îi plăteşte. Dar există totuşi şi artişti care găsesc soluţii alternative: în Spania, Miguel Cervantes popularizează romanul, la Londra William Shakespeare se bucură atât de sprijinul protectorilor, cât şi al publicului. El are nevoie de aceasta, fiindcă nu a fost niciodată în relaţii bune cu regina Elisabeta I. În 1603, Shakespeare are 39 de ani. E un dramaturg prolific şi cu succes. „Hamlet“ i s-a jucat şi tocmai a scris „Totul e bine când se termină cu bine“. În 1603, protectorul lui este lordul Hunsdon, al cărui tată deţinea funcţia de lord şambelan. Shakespeare a scris pentru trupa acestuia şi a jucat în ea din 1595, 1603 fiind anul ultimei sale apariţii datate pe scenă, în „Sejanus“, scrisă de rivalul său, Ben Jonson.
În ultimii patru ani, trupa Lordului Şambelan a jucat la unul din cele trei teatre principale din Londra, The Globe, la care Shakespeare este coproprietar. Trupa Lordului Şambelan joacă în mod regulat şi la Curte, dar n-a reuşit să ajungă la o relaţie strânsă cu regina. Aceasta nu-l favorizează deloc pe Shakespeare, iar noul monarh care i-a urmat este criticat de Shakespeare, în piesa „Măsură pentru măsură“, că nu-i place să-şi arate prezenţa supuşilor, drama fiind menită să-i trezească interesul noului rege asupra atitudinii sale.
Ca monarh, Iacob vrea să-şi transforme Curtea într-un templu al artelor. La doar zece zile de la sosirea lui la Londra, emite decretul prin care compania lui Shakespeare devine trupa regelui. Pentru prima dată, compania se bucură de patronajul regal.
În 1603, Londra e devastată de ciumă. Atât regele, cât şi actorii rămân departe de oraş. Însă anul următor, într-un teatru precum acesta, ei joacă mai multe spectacole pentru rege, inclusiv „Măsură pentru măsură“. Protectoratul lui Iacob e deosebit de important, mai ales că-i dă lui Shakespeare de două ori mai mulţi bani ca Elisabeta. Dar banii nu-l transformă pe Shakespeare în linguşitor. El ştie că publicul vine să-i vadă piesele indiferent de ce crede regele. Aşa că a scris apăsătoarea „Măsură pentru măsură“, o dramă fără soluţie. Această perioadă este foarte prolifică: favorurile regelui şi ale publicului îi permit să aleagă subiecte îndrăzneţe, ele fiind la limita dintre flatare şi satrizare. Indiferent dacă Vincentio are ceva din Iacob în el sau nu, e un personaj necugetat, ale cărui acţiuni duc aproape la dezastru, şi nici măcar la final nu suntem siguri că rămâne cu eroina din piesă: „Preascumpă Isabella, ştiu lucruri ce soarta îţi pot schimba. De vrei să mă asculţi, ce e al meu e al tău şi ce e al tău, al meu. Aşa că du-ne la palatul nostru şi îţi vom arăta adevărul ascuns, ce-ntreg îl vei afla.“ Acestea sunt ultimele replici ale piesei „Măsură pentru măsură“, iar răspunsul Isabellei rămâne neştiut.
În 1603, e clar că echilibrul creator se modifică. Patronajul nobililor rămâne important, dar nu mai este esenţial. Teatrul lui Shakespeare depinde mai mult de publicul plătitor decât de favorurile regelui, iar în 1603 regele pare să fi făcut mai mult pentru dramaturg decât invers.
● Elisabeta I nu e singurul monarh care moare în anul 1603. În decembrie, acelaşi an, sultanul Mehmed III, în vârstă de 37 de ani, moare la Istanbul, capitala Imperiului Otoman. Cu opt ani înainte, când a devenit sultan, Mehmed a urmat tradiţia fratricidului ritualic. Pentru a se feri de eventualii rivali, a dispus ca toţi cei 19 fraţi ai lui să fie strangulaţi. Urmaşul lui, Ahmed I, renunţă la acest obicei, închizându-şi fraţii pe toată durata domniei sale. Ahmed dispune şi construirea unei noi şi măreţe moschei. Yeni Camii a fost ridicată în cinstea mamei predecesorului său. În următorii 50 de ani, moscheea se ridică până la nivelul ferestrelor. Turcii otomani cuceriseră oraşul bizantin Constantinopole în 1453. Acolo, găsiseră vechea catedrală, Sfânta Sofia, o construcţie îndrăzneaţă care devenise modelul tuturor bisericilor bizantine. Uluiţi, turcii n-au dărâmat lăcaşul, ci l-au transformat în moscheea Aya Sofia. În următorii 150 de ani, Consatntinopolul avea să devină cea mai mare putere islamică a lumii. În 1603, Imperiul Otoman e în apogeul său. Otomanii i-au adăugat minarete bisericii Sfânta Sofia. Fosta biserică devine model pentru moschei. Multe alte lăcaşuri au fost construite variind acest model. O cupolă uriaşă, precum bolta cerească, se ridică deasupra bazei pătrate. Lumina inundă interiorul, decorat în mare parte cu mozaicuri. Marea Aya Sofia a fost modelul pentru Yeni Camii, celebra moschee începută de Ahmed I în 1603, când a devenit sultan. Moscheea fusese proiectată de cel mai mare arhitect din oraş, Davud Aga, discipolul celebrului arhitect Sinan. Davud era ienicer, unul din cei mai buni războinici turci. El a fost pus să proiecteze moscheea de către mama lui Mehmed III. Alte moschei comandate de soţii sau mame ale sultanilor, se găsesc la marginea oaşului, însă Yeni Camii se află în centrul comercial, aproape de port şi bazar. Davud Aga a murit în 1598. Construirea moscheii a continuat până în 1603, anul morţii lui Mehmed. O dată cu venirea la tron a noului sultan, mama lui Mehmed trebuie să se retragă. Yemi Camii are nevoie de un protector, ca să fie terminată, dar Ahmed I refuză acest rol şi lucrările se opresc. Stadiul de atunci al construcţiei e vizibil şi astăzi. Ahmed nu refuză fiindcă nu iubeşte arhitectura, ci pentru că vrea să-şi demonstreze propria bogăţie şi faimă. El ridică propria lui moschee, ajutând chiar la turnarea fundaţiei. Vrea să depăşească Aya Sofia, lăcaşul ridicat cu o mie de ani în urmă. Creaţia lui este numită Moscheea Albastră. Yeni Camii şi complexul din jur vor fi terminate abia în 1663, respectându-se, însă, planurile lui Davud Aga. În jurul moscheii centrale se află Hunkar Kasri, proiectat ca loc de retragere pentru mama sultanului. Tot aici se mai găseşte şi un mausoleu, o fântână şi o şcoală de studiu al Coranului. Moscheea Albastră şi alte o sută de moschei, domină înaltul cerului, lângă Bosfor. Rămasă neterminată timp de 50 de ani, moscheea Yeni ilustrează puterea, dar şi fragilitatea patronajului artistic.

● În 1603, o altă ţară islamică puternică este India. Aceasta e condusă de către moguli. Pretinzându-se urmaşi de-ai lui Tamerlan şi Genghis Han, ei au cucerit nordul Indiei încă de la începutul secolului XVI. În 1603, ei stăpânesc o mare parte a acestui subcontinent. Aici, mogulul-protector are putere absolută. În cimitirul catolic din Agra, India, se află mormântul negustorului englez John Mildenhall. El are onoarea îndoielnică de a fi primul englez care a murit în India. În 1603, Mildenhall ajunge la Agra. I-a luat patru ani ca să parcurgă drumul până aici, prin Istanbul. Trimis la Agra de nou-înfiinţata Companie a Indiilor de Est, el caută să încheie relaţii comerciale. Acestea sunt un dar pentru conducătorul Indiei, mogulul Akbar. Akbar e cel mai mare mogul din istorie şi unul din cei mai mari protectori ai artelor. Timp de 30 de ani el a comandat ridicarea de monumente şi a sprijinit crearea de manuscrise şi opere de artă uluitoare. Agra este capitala imperiului. La mijlocul secolului XVI, Akbar dispune ridicarea sau transformarea multor clădiri de aici. Cetatea roşie aflată aici, e reconstruită şi i se adaugă porţi uriaşe. Se ridică apoi alte două mari palate, cu decorațiuni impresionante. Aşa cum nota istoricul lui, Abu’l Fazl, toate au rolul „de a-i ocroti pe cei sperioşi, a-i speria pe cei rebeli şi a-i mulţumi pe cei supuşi“. Dar cea mai mare realizare a lui Akbar e construirea unui nou oraş, la 40 km vest de Agra. Pentru a sărbători naşterea primului său fiu, Akbar ordonă ridicarea oraşului numit azi Fatephur Sikri. După cinci ani, majoritatea clădirilor, inclusiv marea moschee, sunt gata. Făcute din gresie roşie, moscheile şi palatele sunt centrul unui oraş cu o populaţie mai mare decât cea a Londrei elisabetane. Akbar îşi conducea imperiul dintr-un mic pavilion, numit Divan i-Khass, suspendat între Cer şi Pământ, întruchipare a luminii divine. Însă numai după două decenii, întregul oraş a fost părăsit. Poate din vina epuizării rezervelor de apă sau poate că Akbar a trebuit să lupte cu rebeli în altă parte a imperiului. În 1603, în momentul vizitei lui Mildenhall, Akbar s-a întors la Agra. Construirea oraşului Fatephur Sikri cuprinde o altă realizare glorioasă a lui Akbar, Akbanama. Aceasta este istoria detaliată a dinastiei locale, scrisă de către Abu’l Fazl şi ilustrată cu peste 100 de miniaturi făcute de cei mai mari artişti miniaturişti ai epocii. Câte trei artişti au lucrat la fiecare dintre miniaturi. Maestrul a trasat conturul, un alt miniaturist a colorat formele, iar al treilea a finisat feţele personajelor. Akbar va muri în 1605. Anterior el şi-a ales locul pentru o ultimă mare realizare, mormântul său, ridicat într-o grădină numită „Sălaşul paradisului“. Dar negustorul John Mildenhall ? Negocierile cu Akbar i-au lăsat un gust amar. În cele din urmă, însă, el a reuşit să obţină drepturi comerciale pentru englezi de la urmaşul lui Akbar, Jahangir. Un început modest pentru englezi. În timp, însă, aceştia vor deveni noua mare putere imperială. O dată cu epoca industrială, vremurile patronajului artistic vor apune. Dar clădrile din Agra şi Fatephur Sikri vor rămâne mărturie a realizărilor marii dinastii mogule.

● De la protectorii bogaţi şi puternici, trecem în Italia, pentru a cunoaşte povestea compozitorului Claudio Monteverdi, care poate fi considerat părintele muzicii moderne. În 1603, însă, el se chinuie în micul orăşel Mantova, unde ducele acestuia nu-l preţuieşte şi îi exploatează talentul. În acelaşi an, Claudio Monteverdi îşi publică a patra carte de madrigaluri. Sunt cântece ce exprimă emoţii adânci, într-un fel necunoscut până atunci în muzica europeană. Printr-o singură privire a iubitei, spune un cântec, lumea din jur devine frumoasă. Numai îndrăgostitul e trist şi înlăcrimat, întrucât naşterea iubitei nemiloase a însemnat şi moartea lui. Cântecele sunt scrise ca obligaţie oficială. Monteverdi e angajat drept cântăreţ, violonist şi compozitor la curtea familiei Gonzaga din Montava. În 1603, Monteverdi şi-a îndepinit dorinţa de a deveni „muzicianul de Curte al Înălţimii Sale, ducele de Mantova“. Dar, ca mulţi artişti supuşi protectorilor lor, e apăsat de grijile materiale şi de munca excesivă. Ulterior, el îi va scrie ducelui, plângîndu-se că are prea multe responsabilităţi. Va spune că este „atât de slăbit şi epuizat, că niciun leac şi nicio odihnă nu-i pot reda puterea de demult“.
Monteverdi sosise la Mantova în 1590, la 22 de ani. Acolo a intrat în slujba ducelui Vincenzo Gonzaga, un libertin cult şi elegant, care tocmai moştenise titlul. În 1590 ducele îl preţuia deja şi îl alesese drept conducător al muzicienilor pe care i-a luat cu el în campania contra turcilor. În curând, însă, Monteverdi a devenit nemulţumit, deoarece trebuia să-şi suporte singur o mare parte din cheltuielile de război. În 1599, s-a căsătorit cu Calaudia Cattaneo, soprană la Curte, cu care a avut doi copii. Familia era o povară pentru muzicianul prost plătit, iar disputele nesfârşite cu trezorierul Curţii i-au accentuat nefericirea. În 1603, ca muzician al Curţii, Monteverdi trebuia să-i supravegheze pe muzicienii ducelui. El a avut şi comenzi de a compune pentru sărbători religioase sau laice. Compoziţiile lui încep să fie cunoscute şi dincolo de Mantova şi sunt incluse în antologii tipărite în întreaga Europă. Multe dintre madrigalurile sale au la bază versurile poetului Guarini. În poemele realizate de el, îndrăgostiţii suferă, iar bărbaţii bolnavi de dragoste îşi blesteamă soarta. „Voi muri în stăpânirea ta“, spun câteva dintre ele. „Eu voi suferi chinurile morţii, dar pierderea va fi a ta“. E posibil ca versurile să se refere şi la chinurile sale de la Curte, nu doar la cele ale îndrăgostitului. Cel mai mare triumf al lui Monteverdi se va produce în 1607, când, la Mantova, se pune în scenă „Orfeu“, considerată prima operă adevărată. La scurt timp după aceasta, moare soţia lui, Claudia, iar Monteverdi va cere să fie eliberat din slujba ducelui. Acesta îi refuză cererea, care va fi îndeplinită abia după patru ani, când Vincenzo moare. Compoziţiile lui Monteverdi despre frumuseţe şi iubire, presărate cu sentimente sumbre, rămân mărturia perioadei petrecute la Mantova.

● La sud de Mantova, tot în Italia, un alt artist se luptă cu condiţia de „slujitor“. Deşi protectorii lui sunt oamenii Bisericii, Caravaggio, fiindcă despre el e vorba, are şi alte probleme, inclusiv legea.
Pe 11 septembrie 1603, Michelangelo Merisi, numit şi Caravaggio, e arestat la Roma. Împreună cu alţi pictori, e acuzat că l-a calomniat pe artistul Giovanni Baglione. Documentele de la proces ne oferă o perspectivă unică asupra unei dispute artistice de acum 400 de ani. Ele ne ajută să înţelegem şi relaţia lui Caravaggio cu protectorii lui. Caravaggio a sosit la Roma cu zece ani înainte, la 20 de ani. Talentul lui a fost recunoscut de mai mulţi protectori. În cele din urmă, în 1599, a prmit prima comandă publică. Două panouri pentru capela Contarelli, din biserica San Luigi dei Francesi. Creaţia lui a atras atenţia, Caravaggio devenind cunoscut. Stilul său era numit „extravagant de excentric“, iar el se manifesta şi în viaţa particulară a artistului. Într-un autoportret, el s-a reprezentat ca Bacchus, zeul păgân al vinului şi al inspiraţiei. În 1603, el era celebru pentru temperamentul aprig şi pasiunea pentru haine. Se zvoneşte că ieşea des cu prostituate şi că ţinea un băiat pentru favoruri sexuale. Caracterul şi succesele lui îi atrag mulţi duşmani. Unul dintre cei mai mari e pictorul Baglione. Pe 28 august 1603, acesta se adresează autorităţilor. Baglione a pictat o „Înviere“ pentru Societatea lui Iisus. De la dezvelirea acesteia, de Paşte, susţine Baglione, Caravaggio şi oamenii lui i-au vorbit de rău lucrarea peste tot. Tabloul lui Baglione s-a pierdut, locul ei fiind luat, în capela Contarelli, de o operă târzie a lui Maratta. Părerea lui Caravaggio poate fi judecată în funcţie de o schiţă pregătitoare pentru „Învierea“. În faţa judecătorilor, Caravaggio a declarat: „Am văzut aproape toate lucrările lui Baglione. «Învierea» lui nu-mi place, fiindcă e făcută stângaci. Cred că e cea mai proastă din cariera lui. Niciun pictor n-a lăudat-o.
Caravaggio e mulţumit dacă e judecat după operele lui. El pictează scene sincere şi convingătoare pentru Biserică, avînd la bază experienţa lui de viaţă, tablourile din capela Contarelli îi ilustrează naturalismul îndrăzneţ. Stilul lor firesc diferă categoric de manierismul lui Baglione. În „Chemarea sfântului Matei“, vameşul Levi şi trei slujitori numără banii câştigaţi din dări. În acel moment, în încăpere intră Iisus şi sf. Petru. Matei arată spre sine însuşi, spunând, parcă, „Cine, eu ?“. Pe peretele opus, Matei, acum în vârstă, a fost trântit la pîmânt de un ucigaş pe jumătate gol. Ca şi cum ar fi luminate de fereastra din spatele altarului, tablourile dau senzaţia că scenele se petrec chiar în capelă. Veşmintele personajelor îmbină stilul biblic cu cel din epoca pictorului. Fugind de la faţa locului, un Caravaggio îngrozit e reprezentat privind scena concepută chiar de el.
În 1602 şi 1603, Caravaggio se întoarce în biserica San Lugi dei Francesi pentru a picta altarul Sfântului Matei. Prima versiune e respinsă de protectorii lui. A doua variantă îl reprezintă pe sfânt îngenuncheat, primind sfaturi de la îngerul aflat deasupra sa. Tablourile din capela Contarelli îi confirmă reputaţia lui Caravaggio şi îi atrag alte comenzi. Atât contemporanii lui, cât şi posteritatea îl recunosc drept cel mai important pictor al epocii. Mult mai mare decât Baglione, care pierde şi procesul cu Caravaggio. După două săptămâni la închisoare, ultimul e eliberat necondiţionat.

● În 1603, Japonia e complet izolată de Vest. Ea este o societate militaristă, mai apropiată de trecutul medieval al Europei, decât de prezent. Artiştii îşi slujesc protectorii, slujind concomitent războiul. Arhitecţii trebuie să îmbine frumuseţea şi eleganţa cu soluţii defensive practice. În Japonia, este o epocă a marilor schimbări. Lungul război civil tocmai s-a terminat. Anul 1603 marchează începutul unei noi dinastii: shogunatul Tokugawa. În acel an, Tokugawa devine shogun, comandantul militar al Japoniei. Este epoca samurailor, războinici, neînfricaţi, care îşi slujesc stăpânii până la moarte. În timpul războiului civil, ginerele lui Tokugawa, Terumasa Ikeda, a luptat cu credinţă pentru stăpânul lui. Shogunul îl răsplăteşte dăruindu-i castelul Himeji, în centrul ţării. Construirea acestuia începuse în 1346. În 1580, castelul era încă neterminat şi se plănuia transformarea lui într-unul modern, cu trei etaje. Când Terumasa Ikeda devine stăpânul castelului, dispune dărâmarea turnului şi ridicarea altuia nou. El reproiectează întreaga construcţie. În 1603, Himeji-jo, numit şi Castelul Cocorului Alb, e aproape terminat. El se află la vest de Osaka, pe vârful muntelui Hime. Cu exteriorul alb, cele 27 de pagode şi zidurile elegante este o creaţie arhitecturală impresionantă. Caracteristica specifică însă e felul în care acoperişul unduit, creează senzaţia unei păsări care îşi ia zborul. Silueta delicată a acoperişului, asociată cu ornamentele de la etaje, dau senzaţia de putere şi eleganţă. Castelul nu trebuia să fie doar o reşedinţă mununată. În spatele stratului alb exterior, zidurile sunt făcute din piatră, fără mortar, într-o structură care le permite să înfrunte cutremure puternice. Principalul rol al castelului este cel defensiv, catelul Cocorului Alb, fiind o fortăreaţă inexpugnabilă. Introducerea puştilor în Japonia a modificat structura castelelor. De aceea, Ikeda a dispus construirea unor culoare speciale, rezistente, prin care samuraii lui să poată trece rapid şi în voie. În ziduri s-au creat orificii speciale, prin care samuraii pot să atace cu săgeţi, puşti sau pietre. Trei rânduri de ziduri groase înconjoară corpul principal din castel. Împreună cu o mie de metri de şanţuri cu apă şi 15 porţi, acestea transformă castelul într-unul imposibil de cucerit. Shogunul Tokugawa va muri în 1616, dar dinastia lui continuă timp de peste 250 de ani, asigurând cea mai lungă peroadă de pace din istoria Japoniei. Construit ca fortăreaţă, Castelul Cocorului Alb nu a fost supus, în mod ironic, niciodată testului războiului. Graţiosul Himeji-jo nu a fost atacat niciodată.

● În 1603, Japonia e o lume a samurailor, războiului şi onoarei. În altă parte a globului, totuşi, acestea reprezintă caracteristici ale trecutului. Excepţie face doar un anumit personaj, creat de scriitorul Miguel Cervantes Saavedra. În romanul lui Cervantes „Don Quijote de la Mancha“, eroul porneşte la drum plin de încredere. „Fericite vor fi vremurile în care aventurile mele vor ieşi la lumină, demne să fie sculptate în marmură sau oglindite în tablouri, ca monument în faţa întregii posterităţi“. Impactul lui „Don Quijote“ l-a surprins cel mai mult pe Cervantes însuşi. În 1603, acesta locuieşte în Esquivias, lîngă Madrid, şi face ultimele corecturi la romanul său. El e un scriitor care nu are niciun fel de protector. Cervantes a eşuat ca soldat, dramaturg şi poet, a fost excomunicat de două ori de Biserica Catolică şi a petrecut cinci ani ca sclav în Alger. Răscumpărat de familia lui, s-a înors în Spania şi a lucrat ca funcţionar ce strângea impozite. În 1597, a fost arestat pentru corupţie şi închis în La Mancha. În închisoare şi-a conceput capodopera şi l-a creat pe Don Quijote, un gentilom de 50 de ani, care a citit prea multe romane cavalereşti. Don Quijote vede lumea din jur ca pe o fantezie medievală. Portretul comic al bătrânului despre realitate, care încearcă să reînvie un ideal cavaleresc, Don Quijote surprinde perfect schimbările din Spania acelor vremuri. În timpul lui Filip al II-lea, Spania a devenit o mare putere. Bogăţiile din coloniile din America iau adus un imperiu global. Dar Filip a murit în 1598, iar fiul lui, Filip al III-lea, este incapabil. Puterea Coroanei şi statului nobilimii aveau să fie contestate în curând de o clasă socială în ascensiune, reprezentată în roman de Sancho Panza. Aventurile lui Don Qujote şi Sancho Panza evocă nostalgia, dar şi ironizează valorile eroice, preţuite în dauna banilor.

Cervantes a scris pentru un nou tip de public. El şi-a căutat şi un protector, asigurîndu-şi astfel celebritatea fără să recunoască. Şi Shakespeare a scris pentru un nou tip de public. Pentru Monteverdi, însă, independenţa artistică a rămas doar un vis. Creaţiile minunate din India, de la Istanbul sau din Japonia sunt dovada importanţei patronajului în artă, la momentul 1603. Climatul cultural este, totuşi, în schimbare. Din ce în ce mai mult, gustul publicului determină viitorul artei.
Constantin Enianu

Constantin Enianu – Ani şi artă

Constantin Enianu – Ani şi artă

În anul 1517 la creştini ( la islamişti 895, iar la azteci, a 12-a casă), religia şi puterea guvernau arta şi cultura, în Europa şi în lume. După unii istorici şi critici de artă, chipurile divinităţii diferă, însă voinţa creatorului artistic se arată a fi constantă. Aşadar, ne propunem aici să explorăm legătura dintre artist şi divinitate la câteva culturi, esenţiale din perspectiva noastră, de pe mapamond.
De ce am fixat „startul“ la anul 1517 ? Pentru că e anul în care Luther a protestat împotriva corupţiei Bisericii Catolice, declanşând scânteia Reformei şi schimbând soarta Europei. Apoi, e anul de apogeu a Renaşterii, în care aventurierii europeni cuceresc globul. Dar aceasta e istoria din optică europeană. Există însă şi alte moduri de a privi lucrurile.

● Să începem din Europa, cu un om al Renaşterii, Baldassare Castiglione, care vine cu o idee clară despre puterea seculară. Un altul, Leonardo da Vinci, considerat cel mai mare artist al lumii, se eliberează de dominaţia Papei Leon al X-lea. Leonardo da Vinci, Michelangelo şi Rafael formează Sfânta Treime a Renaşterii. Arta lor intră în conflict direct cu ideile Reformei, după puternicul limbajvizual al Bisericii Catolice, anul 1517 fiind doar un fragment din viaţa plină de evenimente a lui Leonardo. Acest an însă ne oferă o perspectivă unică asupra ultimilor ani din viaţa acestui inginer, arhitect, savant, poet şi pictor, reprezentând şi anul în care avem prima menţionare a celui mai notoriu tablou al lumii, „Mona Lisa“.
La 65 de ani, Leonardo da Vinci se afla bolnav în faţa bătrâneţii, pe care o descria atât de mişcător cu ani în urmă: „Distrugi totul, cu dinţii ascuţiţi ai senilităţii. Încetul cu încetul, coboară moartea cu a ei lingoare“. Prin contrast, regele Franţei, Francisc I, e tânăr şi triumfător. Tocmai a cucerit nordul Italiei. Pasionat de artă, el l-a convins pe Leonardo să locuiască în apropiere de castelul său de la
Amboise. Francisc îşi dorea o Curte care să rivalizeze cu Roma, cu splendoarea Capelei Sixtine şi cu frescele lui Rafael de la Vatican, dar Leonardo nu i-a putut oferi Franţei decât discuţii şi proiecte: desene de fântâni (precum cea de la Amboise) şi planuri pentru un palat lângă Romarantin. Ca multe dintre ideile lui, şi acestea vor rămâne simple schiţe. Şi de la Roma, Leonardo plecase după ce Papa se săturase fiindcă acesta nu termina niciodată nimic. Maestrul îşi pierduse oare talentrul ? Anul 1517 ne oferă dovada că nu era aşa. Ea e reprezentată de însemnările prilejuite de vizita în octombrie a cardinalului Luigi d’Ancona la reşedinţa lui Leonardo. Însemnările spun că Leonardo i-a arătat cardinalului trei tablouri. Două din ele sunt uşor de identificat („John Baptist“ şi „Fecioara cu Pruncul şi Sf. Ana“), având frumuseţea subtilă şi delicateţea umbrelor şi luminii specifice ultimelor şi celor mai mari capodopere ale lui Leonardo. Cel de al treilea s-a arătat a fi un mister, secretarul cardinalului notând despre un anume „portret al unei doamne florentine, executat la cererea lui Giuliano de Medici“. Istoricii de artă dezbat şi azi dacă aceasta e sau nu prima menţionare a „Monei Lisa“. Cu siguranţă, perioada este cea potrivită. În 1517, Leonardo lucra la pânzele pe care le adusese cu el din Italia. „Fecioara cu Pruncul şi Sf. Ana“ fusese început, probabil, cu 10 ani înainte. Dar a văzut cu adevărat cardinalul „Mona Lisa“ în acea zi din 1517 ? Şi i-a dezvăluit Leonardo identitatea doamnei, soţia unui nobil florentin ? Sau amanta lui Giuliano, cel care, se spune, a comandat tabloul ? Sau, după cum a crezut Freud, că ar fi însăşi mama lui Leonardo ? Nu vom şti niciodată adevărul. Tot ce e clar e că invitaţia lui Francisc I a fost răsplătită de artist pe deplin. Regele nu a adus în Franţa doar pe cel mai mare artist al epocii, ci şi pe cel mai cunoscut tablou din lume.

● La 1000 km spre sud, în Benin, cel mai mare şi mai puternic imperiu din vestul Africii, o altă „Mona Lisa“ (un bust turnat din bronz al reginei Idia, mama regelui Oba Esigie) se realiza în anul 1517. În Europa secolului XVI, nimeni n-a auzit de Benin. Dar aici s-a dezvoltat o formă de artă unică, menită să ridice oamenii la rang de divinitate. Imperiul Benin a dispărut de multă vreme. Astăzi există oraşul comercial Benin, aflat în Nigeria, pe coasta vestică a Africii, bustul reginei Idia fiind cunoscut în Benin cum e şi Mona Lisa la Paris. Însă bustul, alături de alte statui de bronz, se poate vedea acum la British Museum, obţinut prin cuceritorii englezi care au distrus şi jefuit oraşul nigerian.

● În 1517, aventurierii spanioli împânzesc globul. Ei adună comori, cuceresc ţinuturi şi convertesc suflete. Sunt mânaţi de lăcomie la fel de mult ca şi de Papă şi credinţa creştină. În curând, ei vor întâlni unul din marile secrete ale Americii de Sud: oraşul incaş Machu Picchu, condus de regele Huayana Capac. În curând, şi acest oraş şi religia lui vor fi distruse. Până în 1911, când exploratorul american Hiram Bingham îl descoperă aproape întâmplător. El nota în jurnalul său: „Mi-a tăiat răsuflarea ! Ce loc poate fi ? M-a vrăjit complet.“ Dar în 1517, Machu Picchu e încă oraşul secret al al incaşilor din Anzi. El şi întregul imperiu incaş sunt guvernate de regele Capac, descins, după cum considerau supuşii săi, din zeul Soare Inti.
Incaşii sunt un popor rafinat şi artistic. Ei nu cunosc scrierea, însă ceramica, sculptura şi arhitectura acestui popor dovedesc un grad avansat de evoluţie şi respect faţă de strămoşi şi zei. Poate cea mai mare realizare a lor este oraşul Machu Picchu.
Aflat la 2500 m altitudine, în Anzi, acest oraş se integrează perfect în peisajul montan. El reuneşte spaţiul şi geografia sacră, fiind un oraş construit de un neam care n-a cunoascut roata şi n-a domesticit păsări sau animale. Zidarii incaşi au cunoştinţe tehnice nemaiîntâlnite nicăieri în lume.
Nimeni cu ştie de ce incaşii au ridicat oraşul cu atâta măiestrie, dar dovezi arhitectonice clare arată că era un important centru religios. Incaşii credeau că linii sacre unesc locuri spirituale. Machu Picchu se află la intersecţia mai multor puncte geografice sfinte. Oraşul e construit lângă unul din munţii sacri ai incaşilor şi se află pe linia care uneşte alţi doi munţi importanţi. Este proiectat ca un observator de unde Cerul poate fi venerat. Cel mai important loc religios se află la capătul nordic al oraşului, unde poate fi văzută piatra Inhihuatana sau „opreliştea soarelui“, fiindcă incaşii credeau că aici soarele poate fi împiedicat să coboare mai jos. Cu prilejul solstiţiului de iarnă, marele preot unea aici maica ţărână cu tatăl soare. În alte oraşe incaşe, preoţii spanioli au distrus asemenea pietre. Piatra Inhihuatana a rămas însă inatactă datorită izolării ei.
În 1517, Machu Picchu se află în apogeul prosperităţii sale. E un oraş înfloritor, cu o populaţie numeroasă, care susţine preoţii şi familia regală. Dar curând vine implacabilul sfârşit. Cuceritorii spanioli se apropie, iar marele rege Capac va cădea. Nu lovit de arme, ci de ceva care va ucide jumătate din incaşi: pojarul. Machu Picchu va dispărea în uitare, înghiţit de junglă. Mai târziu, după 400 de ani, uluit, Hiram Bingham îl va găsi, neputând să creadă că o asemenea minune a dăinuit peste timp.

● Să revenim în Europa, unde Dumnezeu inspiră o artă măreaţă. Unul din artiştii care-L slujesc în 1517 e preotul Josquin de Prez, unul din cei mai mari compozitori ai Renaşterii. În secolul XXI, el e cunoscut doar de iubitorii muzicii, dar pentru contemporanii lui, era un maestru inegalabil în arta compoziţiei. „În muzică, nimeni n-a redat mai bine patimile sufletului decât el“, nota un contemporan de al său. Chiar şi Martin Luther îl apreciază. Deşi critica multe elemente catolice, în privinţa muzicii el nota: „Josquin supune notele. Ceilalţi compozitori li se supun ei lor“. În 1517, Josquin de Prez e preot la biserica din Conde-sur-l’Escaut de 13 ani. Cu toate acestea, se ştiu foarte puţine despre viaţa lui. Unii cred că Leonardo da Vinci i-ar fi pictat portretul, lucru infirmat de alţii. Singurul portret probabil real este o gravură în lemn, care s-a dovedit apoi a fi copia unui portret făcut la câţiva ani după moartea compozitorului. La fel ca mulţi contemporani, Josquin a compus pentru multe biserici şi capele din Europa. Timp de mulţi ani, a cântat şi în corul Capelei Sixtine. Este un om încăpăţânat, care compune atunci când vrea, nu când îi poruncesc superiorii lui. El a compus multe mise şi numeroase motete, precum şi cântece laice, pentru plăcerea nobililor. E şi unul dintre primii compozitori care îşi răspândeşte creaţiile cu ajutorul recent-descoperitului tipar. Operele lui complete sunt publicate prima dată în 1502. În 1517 compune un emoţionant motet, considerat de contemporanii săi drept un testament muzical, întrucât nu l-a publicat, ci l-a păstrat cu un scop anume. Prin testament, el a lăsat o sumă de bani pentru ca motetul să fie cântat în faţa casei sale în timpul procesiunilor funerare. Biserica lui a fost distrusă în timpul Revoluţiei Franceze, pierzându-se şi urma mormântului său. Dar ironia sorţii face ca inscripţia lui funerară să se păstreze într-un catalog cu epitafuri din secolul XVII: „Aici se odihneşte meşterul de Prez. Rugaţi-vă Domnului pentru cei morţi, ca să le dăruiască paradisul lui. Tu eşti singura mea speranţă“.

● În altă parte a globului, în 1517 trăieşte o societate avansată care nu are nicio legătură cu Europa. Este vorba despre Japonia. Ca şi India şi China, Japonia a îmbrăţişat tradiţia budismului Zen. Shinso Soami şi alţi artişti care caută iluminarea spirituală modelează aici lumea naturală, pentru a-şi exprima veneraţia. Soami e un strălucit pictor în cerneală, urmând tradiţia tatălui şi bunicului. Ca şi în cazul lui Josquin, nu există un portret al său. În secolul XVI, Japonia e o societate dominată de stăpânitori locali, precum shogunul Zoshimasa, primul protector al lui Soami. După moartea acestuia, Soami şi-a îmbinat dragostea de natură şi căutarea iluminării spirituale, proiectând grădini. Printre creaţiile lui se numără grădinile Daisen, de la templul Daitokuji din Kyoto. Acestea vor deveni cele mai cunoscute şi admirate grădini din Japonia, îngrijite de călugări aproape 500 de ani. Grădinile au fost gândite ca un loc de contemplaţie şi meditaţie. În 1517, ele marchează desprinderea de rolul tradiţional al templului. Înainte, templele erau decorative, scopul lor fiind doar să împodobească şi să cinstească pe oamenii importanţi ai vremii, oamenii bogaţi şi spiritele conducătorilor morţi. Atunci budismul Zen a devenit important, iar oamenii au început să trăiască chiar în temple. Aşa au apărut uşile de hârtie şi alte elemente tradiţionale.
Cea mai veche şi cunoscută grădină de la templul Daitokuji e Ryugintei. Menită pentru contemplaţie, grădina e bogată în simboluri. Pietrele aflate în mijlocul acestei grădini parcă ar reprezenta muntele Sumeru, cel care, în tradiţia budistă, este centrul lumii.
Paravanele aflate la Daitokuji îl diferenţiază pe Soami de alţi creatori de grădini. Ele reprezintă un subiect tradiţional chinezesc, „Opt vederi asupra râurilor Xiao şi Xiang“. Aceste paravane sunt atât de preţuite, încât, atunci când au fost expuse la Paris, după multe secole, japonezii au cerut drept gaj pe Venus din Milo.
În 1517, paravanele se aflau în cea mai mare grădină de la templu. Soami nu vrea să creeze doar un loc pentru meditaţie, ci şi să recreeze lumea naturală, în miniatură. Astfel, pietrele şi iarba devin munţi şi păduri, fragmente de cuarţ reprezintă o cascadă, iar pietrişul şi nisipul simbolizează râuri şi izvoare, ca simboluri ale dezvoltării spirituale şi ale vieţii. Din izvoarele tinereţii, apele se transformă în râurile maturităţii. O piatră în mijocul pârâului semnifică o ţestoasă, simbol al norocului, dar şi al inutilităţii de a te opune curgerii vremii. Râul vieţii se sfârşeşte într-o imensă mare de pietriş. Conuri din prundiş reprezintă insule în ocean sau simple forme abstracte. Se poate concluziona că întregul ansamblu reprezintă nirvana sau iluminarea.

● Una din coincidenţele istoriei e că imperiile aztec şi incaş s-au dezvoltat pe parcursul aceloraşi două secole. Fără ca să se ştie de existenţa celeilalte, ambele au credinţe similare, bazate pe sacrificiu şi un panteon de zei. Iar amândouă vor apune în acelaşi deceniu. Moartea violentă a unei civilizaţii are puţine părţi pozitive, însă în cazul aztecilor, o nouă cultură se dezvoltă după cucerirea spaniolă.
Astăzi, Cidad de Mexico se află pe locul fostei capitale aztece. Oraşul Teotihuacan fusese ridicat pe o insulă, în mijlocul unui lac. În 1517, populaţia Londrei era în jur de 60.000 de locuitori. Oraşul Teotihuacan avea 200.000 de locuitori. Neamul Mexica sau aztecii cum îi numim astăzi, sunt conduşi de împăratul Montezuma II, al cărui imperiu ocupă centrul şi sudul Mexicului. Aztecii duc o existenţă ordonată, bazată pe ritualuri. Viaţa lor se desfăşoară în jurul venerării zeilor. În fruntea panteonului aztec se află Quetzalcoatl, zeul înţelepciunii, reprezentat uneori ca un şarpe cu pene, alteori ca un tânăr cu mască de pasăre. El reprezintă elementul central al mitologiei şi vieţii aztece, dar şi un simbol al autorităţii lui Montezuma. Se credea că Quetzalcoatl urcase la Ceruri, dar promisese că se va întoarce, să-şi ceară regatul, anunţând şi anul întoarerii, care, în calendarul spaniol e 1519. E o profeţie în care Montezuma crede cu fervoare. În 1517 se arată un semn pe cer. Influenţat deja de ideea întoarcerii lui Quetzalcoatl, Montezuma se sperie de cometa ce pare să anunţe dispariţia aztecilor.
Şi pentru azteci, cultura şi religia sunt inseparabile. Mai mult, pentru ei religia e dublată de pasiunea pentru război. Preoţii şi armata conduc viaţa oamenilor. Arta, aşa cum o înţelegem noi azi, nu are niciun sens pentru azteci. Sculpturile sunt obiecte ritualice. Ele exprimă caracterul trecător al omului în Univers. Ca şi supuşii lui, Montezuma crede că în univers se duce o luptă permanentă între forţele de creaţie şi de distrugere, reprezentate de către zeii Tlaloc şi Huitzilopotchli. Aztecii speră să întârzie sfârşitul lumii oferindu-le zeilor sacrificii umane. Ei îşi varsă propriul sânge folosind cuţite ritualice şi cremene. Unele sunt decorate simbolic cu motive asemănătoare cicatricilor. În vremuri de foamete, mii de prizonieri sunt sacrificaţi. În 1517, asemenea sacrificii sunt ceva obişnuit la Teotihuacan. Victimele sunt conduse spre templul central al oraşului. În vârful acestuia, preoţii le scot inimile şi le dau foc. La fel de importante ca şi sacrificiile sunt rămăşiţele victimelor. În templu, craniile sunt înfipte pe pari înalţi. Dar sacrificiile nu pot să împiedice inevitabilul. În 1517, exploratorii spanioli pornesc către Mexic, iar în 1519, Cortez şi oamenii lui ajung în imperiul aztec. Bernard Diaz, un preot care îl însoţea pe Cortez, descrie uluit Teotihuacan şi arhitectura lui magnifică: „Parcă am fi păşit pe un tărâm vrăjit, neasemuit cu nimic din ce văzuserăm“. La câteva luni după sosirea spaniolilor, marele oraş va ajunge doar ruine, iar Montezuma va fi mort. Religia aztecă şi cea catolică s-au dovedit incompatibile. Cu toate acestea, invadatorii au recunoscut măiestria localnicilor. Ei vor înfiinţa ateliere în care vor face obiecte catolice şi vor încuraja noi forme ale artei indo-creştine, chiar dacă forţat, tradiţia europeană se va împăca astfel cu o cultură profund diferită. De-a lungul secolelor, civilizaţiile spaniolă şi aztecă se vor contopi, confirmând ciclul distrugerii şi creaţiei. Astfel s-a născut Mexicul modern.

Pentru ultima parte a incursiunii noastre ne întoarcem în Europa, dar nu la cultura Bisericii, ci la cea princiară. Vom merge la una din Curţile din Italia, centrul ştiinţei renascentiste.
Acţiunile lui Luther din 1517 au discreditat autoritatea Bisericii Catolice. Se apropie şi sfârşitul: şi pentru Curţile princiare şi pentru rafinaţii lor membri.
Diplomatul, administratorul şi soldatul Baldassare Castiglione, al cărui portret l-a imortalizat Rafael, a primit o însărcinare. Alfonso i-a cerut să scrie un tratat despre calităţile curteanului ideal. Răspunsul lui Castiglione, cartea numită „Curteanul“, este cea mai reprezentativă operă literară renascentistă. Castiglione a început s-o scrie când Francisc I a invadat Italia, îngrijorat în faţa acestui pericol. Cartea lui e o celebrare a modului de viaţă italienesc, ameninţat acum. În 1517, Castiglione e la Mantova, scriind prima versiune a cărţii. Gândurile sale însă sunt îndreptate sătre sud, spre palatul din Urbino, unde l-a slujit pe ducele Guidobaldo. Palatul din Urbino e una din capodoperele Renaşterii şi decorul perfect pentru opera lui Castiglione. El a fost construit de tatăl lui Guidobaldo, mare protector al artei. Cabinetul privat al acestuia e decorat cu panouri minunate de Botticelli. „Era mai mult un oraş, decât un palat“, scria Castiglione. „Curteanul“ e un ciclu de patru conversaţii între mai mulţi domni şi doamne de la curtea din Urbino. Fiecare întruchipează purtarea cuvenită la Curte. Cartea expune virtuţile omului multilateral, cel care ar fi numit azi „omul renascentist“. Acest om trebuie să fie preocupat de artă, ştiinţă, război, dar şi de standardele morale şi estetice. El este urmaşul firesc al cavalerului medieval. Castiglione e conştient totuşi că prezintă o versiune utopică, o imagine idealizată a prietenilor săi şi a vieţii lor. Astfel el scrie: „M-am întrebat de multe ori care e originea unei anumite greşeli. O greșeală făcută fără excepţie, ce poate fi socotită aproape firească. Greşeala de a lăuda trecutul şi dispreţui prezentul“. Manuscrisul lui Castiglione avea să fie tipărit în 1527, cu un an înainte de moartea autorului. Textul cărţii însă i-a supravieţuit cu mult.
Tradusă în întreaga Europă, „Curteanul“ va avea o mare influenţă. William Shakespeare şi Ben Jonson se vor folosi de ea pentru a descrie o Italie pe care n-au văzut-o niciodată. Iar orice gentilom va căuta să imite modelul idealizat al curteanului. Deci, cartea lui Castiglione întruchipează principiile seculare ale Renaşterii. Faţă de alte creaţii artistice, ea nu este produsul catolicismului.

În 1517, în întreaga lume religia domină arta. Arhitectura sud-americană e inseparabilă de zei. Muzica lui de Prez poate fi înţeleasă doar din optică religioasă. Statuile din Benin sunt legate de spiritualitatea acestui loc. Grădinile japoneze vor dăinui peste secole. Şi Leonardo lucrează într-un context religios, dar nu se limitează la el. El va rămâne în istorie ca un geniu, nu ca un slujitor al Domnului. Dar aceasta înseamnă să privim dincolo de 1517, înspre viitor.

Constantin Enianu

Status (III)

Douăzeci şi nouă al lui ianuarie

e-Bibliotheca septentrionalis

(Cu vise)

constantin-mindruta_explicand-unde-a-scris Constantin Mîndruță – „explicând unde a scris”

de Constantin MÎNDRUŢĂ

Cu vise îmi câştig iubirea,
Pentru iubire m-am născut,
Pentru iubire am fost vrut
Să-mpărtăşesc ce-i fericirea.

Aşa tu simţi arzând privirea,
O poate stinge un sărut,
Cu vise îmi câştig iubirea,
Pentru iubire m-am născut.

Vezi articol original 25 de cuvinte mai mult

Casa cu chilii

albastru de... mai departe

… prima mea amintire

Tata mă duce în brațe pe scările spre casă. Scări e prea mult spus. Trepte din pietre de râu, cioplite. E noapte. Văd totuși crengile copacilor pe sub care trecem. Îmi sunt cunoscute. Nu ma tem de ele. Îmi place să le vad. Cum se preumblă, una după alta, prinaintea ochilor mei.
Ajunși sus, deși nu-i nicio lumină în casă, iarba e plină de lumini:
– Licurici! îmi spune tata.

Vezi articol original

Portret

Zăpezile

ecaleopi

b18ee6664d1c92cc18091522c5147dc4Trântesc cu toate puterile poarta, să fiu sigură că nimeni şi nimic nu mă mai împiedică să mă înec în zăpadă. Fulgii, mari şi grei, mi se aşază, cuminţi, pe umeri, îmi scaldă obrajii încă palizi. O iau la goană în deal, păzindu-mă de cei ce isprăviseră cursa şi alăturându-mă acelora care urcă, trăgându-şi cu hotărâre săniile spre deal. Sunt mulţi copii pe dealul meu, este cel mai bun deal, de pe toate uliţele din acea parte a satului! Şi oamenii cei mai buni sunt, pârtia noastră rezistă cât toată iarna, căci  oameni răi nu aruncă pe pârtie cenuşă, sare ori alte minunăţii, ca să ne strice nouă bucuria! Asta pentru că fiecare gospodărie are cel puţin doi pici care ies la săniuş. Ar fi o problemă, că nu am sanie… Dar găsesc repede ,,ocazie’’ şi intru în rândul lumii, adică al celor de seama mea. Ninge într-una, mai cad…

Vezi articol original 594 de cuvinte mai mult

Un singur text, mai mulţi autori

Idei Înghesuite

De fapt, nu se mai luptase niciodată pe viaţă şi pe moarte, dar încercă să nu se gândească la asta. Ne privi din nou întrebător, dar de data asta ocoli chipul soţului ei. În ochi îi pâlpâi o vagă urmă de lumină — doar câteva secunde; apoi pieri.
Metalul cenuşiu-închis al pistolului calibru 38 lucea stins de sub un strat subţire de praf când scoase arma din tocul ei, suflînd în ţeava groasă şi controlând mecanismul.
Paznicul se întoarse spre ea, cu ochii căscaţi, uitând pe loc de vagabondul de pe gard.
— Miasmele diavolului, zise ea.
Şi-apoi veni dinspre drumul mare zgomot de paşi prin frunzele uscate de sicomor.

Am preluat frazele, în ordine, din:

  • Joe Abercrombie – Fără îndurare
  • Bram Stoker- Dracula
  • Aldous Huxley – Geniul şi Zeiţa
  • David Brin – Poştaşul vine după Apocalips
  • Douglas Preston şi Lincoln Child – Vitrina de curiozităţi
  • Gabriel Garcia Marquez – Un veac de…

Vezi articol original 26 de cuvinte mai mult

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: