albastru de... mai departe

… prima mea amintire

Tata mă duce în brațe pe scările spre casă. Scări e prea mult spus. Trepte din pietre de râu, cioplite. E noapte. Văd totuși crengile copacilor pe sub care trecem. Îmi sunt cunoscute. Nu ma tem de ele. Îmi place să le vad. Cum se preumblă, una după alta, prinaintea ochilor mei.
Ajunși sus, deși nu-i nicio lumină în casă, iarba e plină de lumini:
– Licurici! îmi spune tata.

Vezi articol original

Anunțuri