poezieproza

​Monologul tăcerii
Gândurile se-nvălmăşesc privindu-te tăcute din spatele ochilor mei în care s-a ofilit primăvara… Lumina chipului tău nu mai străbate prin ferestrele lor murdare de urmele lacrimilor sau poate chipul tău nu mai poartă lumina zâmbetului ci doar negura încruntărilor.

E atâta tăcere în mine…

Izvorul cuvintelor a secat când greutatea umbrelor ce-ți înconjoară ființa a strivit sufletul ce-l adăpostea.

Mor… mor închisă în mine așa cum moare iubirea ce-mi înflorea în fiecare cuvânt ucisă de frigul ce s-a lăsat între noi. Între mine și tine cresc azi mărăcinii durerii. E atâta pustiu că noaptea simt cum îmi îngheață trupul… În venele mele nu mai tropotesc hergheliile dorinței, se rostogolesc doar cioburile de gheață ale indiferenței.

Am uitat cum arată soarele ce altădată mă încălzea când ochi tăi mă priveau. Trăiesc în obscuritatea rutinei urmărind tăcută scurgerea timpului încrustat în ridurile ce-mi apar pe chip… Sunt eu? Nu știu…

Vezi articol original 341 de cuvinte mai mult

Anunțuri