mysoul244

Ploaia,  o plăcere nevinovată, uşor nefirească, poate. O clipă de rătăcire dincolo de realitate, o eternă dorinţă- cea în care răceala stropilor simţiţi pe chip pătrunde adânc în suflet şi-i domoleşte chinul, dorul, nerăbdarea, nestăvilitele-i întrebări şi o continuă rugă. Una fără de folos, de vreme ce am înţeles că nu mă pot vindeca de tine.

Nu-mi rămâne decât iluzia ca paşii mei să nu strivească dureros conturul, şi aşa imprecis, al cercurilor formate de ploaie pe asfalt. Ar fi nedrept ca tocmai eu să-i zădărnicesc, chiar şi dintr-o simplă neputinţă, strădania de a-şi aduna, ciorchine, risipirea-i. Şi, mie, ultima plăcere. De o vreme, doar stropii ei imi mai sărută pleoapele. Atingerea lor îmi poartă gândul spre tine…

Vezi articol original

Anunțuri