mysoul244

Nu port ceas de mână.

Timpul mi-l măsor prin anotimpuri: toamna, număr frunze rătăcite, vise – iarna întreagă şi vara – raze de soare. Mi-ating obrazul o clipă, apoi le alung. Mă fac să plâng. Prea îl iubeşti tu, soarele ăsta, prea îl laşi să-ţi cuprindă trupul pe care mi-l refuzi mie, prea îţi umple ochii de lumina cu care priveşti în jur. Nu pe mine.

Îmi măsor timpul în cuvinte. Ale tale. Când taci, mă întreb întruna dacă este zi sau noapte. Dacă dormi, dacă visezi. Dacă da, pe mine? Dacă nu, de ce taci? Nu ştii că nu am altă cale de-a şti de tine? Nu ştii? Cuvântul mi-a devenit speranţă. Speranţa de-a nu te pierde.

Da, măsor timpul în speranţe. Nu vreau să rătăcesc vreuna. Va trebui apoi să mi te dai din nou, ca mai alaltăieri dimineaţă, cu sărut cu tot, ca să mă împaci. Dar…

Vezi articol original 125 de cuvinte mai mult

Anunțuri